Lecturi critice

Marina Cap-Bun este lector doctor la Facultatea de Litere a universităţii constănţene „Ovidius”, unde predă, între altele, Literatura marilor clasici, Cultură şi civilizaţie românească, Repere în eminescologie, Poetica absurdului, Literatură fantastică. În anul academic 2001-2002, beneficiind de o bursă Fulbright, a predat Limbă şi civilizaţie românească şi un curs de literatură comparată (The Fantastic and the Absurd in Literature) la University of Washington, Seattle.  

            Autoarea Lecturilor critice asupra cărora ne-am propus să stăruim a debutat editorial în 1998 cu un remarcabil şi incitant studiu despre opera lui I.L. Caragiale: Oglinda din oglindă (Pontica) iar peste trei ani a publicat o altă contribuţie teoretică şi analitică de excepţie: Între absurd şi fantastic. Incursiuni în apele mirajului (Paralela 45). De-a lungul timpului, a semnat peste 80 de studii şi articole de specialitate în reviste prestigioase din ţară (România literară, Viaţa românească, Convorbiri literare, Steaua, Tomis, Paradigma, Agora) şi din străinătate şi a susţinut numeroase conferinţe publice şi ştiinţifice la instituţii academice şi culturale naţionale şi internaţionale.

            Impresionanta efervescenţă spirituală a Marinei Cap-Bun, vizibilă atât în activitatea ei la catedră cât şi pe terenul exegezei cultural-literare, s-a concretizat recent în această a treia carte, o selecţie cenzurată lucid din publicistica sa anterioară. Formată la şcoala criticii contemporane, Marina Cap-Bun nu ezită să abordeze – în lucrarea de faţă – o problematică variată, ilustrând formaţia sa complexă şi preocupările multiple, de la exegeze dedicate folclorului („Un studiu de folclor comparat”) şi studii despre limbă („Elemente de sintaxă românească veche”, „Un curs de limbă română modernă pentru studenţii americani”), la crestomaţii („Revista Fundaţiilor Regale”) şi antologii („O antologie critică a basmului românesc cult din secolul 19”), de la literatură de sertar („Un decameron senzorial”) la monografii dedicate autorilor contemporani („Experiment şi angajare ontologică”, „Româneşte fără profesor”) etc. Dacă aria tematică a exegezelor sale  presupune o paletă bogată de cercetări, la fel de variate sunt şi categoriile de autori investigaţi: de la debutanţi („Fugă într-un ev minor”), la consacraţi („Un jongler cu moi cerneluri”, „Raport la întâlnirea cu îngerul”, „Urmează staţia Paradis”) şi la monştri sacri („Eminescu azi”, „Comentarii pe marginea corespondenţei eminesciene”, „Câteva însemnări pe marginea poeziei lui Nichita Stănescu”, „Mircea Eliade în conştiinţa contemporanilor săi din exil”).

            Evident că un asemenea traseu hermeneutic complex solicită şi un aparat critic corespunzător, care, dintr-o perspectivă tradiţională privind lucrurile, acoperă triada practicată cotidian de toţi critici literari mari şi mici de pretutindeni: critica de întâmpinare, de consacrare şi de revizuire. Totodată, analizele pe texte, revizuirile polemice (care-i privesc pe Eminescu, Călinescu, Eliade ş.a.) se bizuie pe o gândire critică riguroasă şi pe o tehnică scripturală impecabilă iar încadrările teoretice sunt întotdeauna exacte, punctând tranşant atât contribuţiile originale ale autorilor investigaţi cât şi limitele lor de viziune. Faptul se poate lesne proba prin oricare dintre aceste comentarii şi îndeosebi în cele cu tentă polemică, unde tonalitatea glisează de la un timbru neutru al vocii critice la ironie şi chiar la sarcasm, ca în cazul stigmatizării buldozerelor antieminesciene, din care citez un pasaj: Printr-un soi de aberaţie genetică specifică postmodernismului, care a reuşit să destabilizeze cu eficienţă sistemele de valori tradiţionale, fenomenul a fost transmutat de la polul productiv la cel al receptării, iar buldozerul, dezorientat, nu mai ştie încotro să se îndrepte.  La noi, s-a trecut, direct şi fără prea mari ezitări, la demolarea celor mai impozante statui: Eminescu, Călinescu şi cine ştie ce mai urmează? Căci mulţi aşteaptă cu nerăbdare eliberarea unor socluri, pe care să-şi aşeze propriile busturi. (p. 11).

Marina Cap-Bun revine şi în acest volum, prin câteva dintre exegeze, asupra mai vechilor sale preocupări legate de cele două modalităţi estetice – fantasticul şi absurdul – care par să-i monopolizeze atenţia în ultimii ani, experimentând atât tematismul cât şi psihanaliza sau critica genetică. Temeritatea cercetării, dar şi autoritatea estetică în aceste teritorii spirituale (conferită  criticului de exegezele anterioare dar şi de cercetările efectuate pe tărâm american) se vădesc nu numai în arealul literaturii, ci şi în cel al studiilor de film. Investigaţiile Marinei Cap-Bun sondează adânc şi cu folos interpretativ lumea cinematografică, pornind de la pelicula „Matrix”. Desigur, corespondentul literar al demersului critic destinat fantasticului este de aflat în minuţioasa şi pătrunzătoarea analiză a nuvelei lui Ioan Groşan Trenul de noapte, în studiul „Urmează staţia Paradis”, din care reproducem (spre degustare) un fragment: O lectură psihanalitică ar merge şi mai departe, căci în vis, reţeaua de căi ferate este o efigie a Principiului Cosmic Impersonal ce impune legea şi ritmul său inexorabil conţinuturilor psihice. Locomotiva, şi ea ciudată, de vreme ce partea trebuie să conţină principiul structurant al întregului („Şi ce locomotivă! N-ai văzut în viaţa ta aşa ceva”), este un substitut simbolic al eului ce pune în mişcare energiile conştiente sau latente ale psihicului uman. Dacă trenul din vis e vechi şi urât el exprimă sărăcia vieţii psihice, dar dacă e modern şi frumos, ca trenul-fantomă din textul lui Groşan, această fantasmă va fi certitudinea că visătorul dispune de energii spirituale nebănuite. (Cf. Chevarier şi Gheerbrant,  Dicţionar de simboluri, 3, p. 375.) Fotiade este, în acest caz, un alter ego, oglinda ce-i arată narcisistic o faţetă încă nebănuită a eului său profund. (pp. 104-105)

 Stilul critic al doamnei Marina Cap-Bun se caracterizează prin sobrietate şi măsură, obiectivitate şi curaj exegetic, propunând ipoteze interpretative novatoare, originale, exprimate într-un lexic elegant, ce reflectă o gândire critică matură şi echilibrată şi un simţ sigur al valorilor. Prin cele trei volume publicate până în prezent, autoarea pare a-şi fi constituit deja un stil propriu şi un parcurs sigur de înscriere în critica literară românească actuală.

                                                                                                               Victor Corcheş

Marina Cap-Bun propune în cartea sa cea mai recentă, Lecturi Critice (Paralela 45, 2003), o serie de comentarii şi interpretări asupra unei multitudini de texte, mergând pe diverse niveluri de analiză. Cartea trasează un itinerar de lectură cu meandre bogate, atingând zone culturale care, deşi diferite, se găsesc într-o continuă corespondenţă ideatică. Astfel, într-un posibil dialog intră poeţii Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Gheorghe Grigurcu, Ştefan Careja, Vasile Gh. Cojocaru, Radu Bărbulescu, prozatorii Ioan Groşan, Florin Şlapac, Tatiana Slama-Cazacu, şi criticii Marin Mincu, Octavian Soviany, Gabriel Stănescu, Cristina Zarifopol-Illias, Constantin Cubleşan, Alexandra Hamdan.

            Definiţia “o carte autoportret“, dată de Marina Cap-Bun lucrării Paradigma eminesciană aparţinând criticului literar Marin Mincu, devine emblematică pentru propria sa carte, Lecturile Critice creionând un autentic portret intelectual oglindit prin demersul interpretativ propus. Pentru a da perspectivă acestui portret, trebuie să menţionăm că Marina Cap-Bun este doctor în litere, conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii Ovidius din Constanţa, unde predă cursuri precum “Literatura marilor clasici”, “Literatura fantastică”, “Poetica absurdului”, “Repere în eminescologie”, “Presă şi literatură”. În anul academic 2001-2002 a fost Fulbright Postdoctoral Lecturer la Universitatea Washington din Seattle şi Guest Lecturer la Universitatea Indiana. A scris peste optzeci de studii şi articole de specialitate, apărute în ţară şi peste hotare, un impresionant studiu despre Caragiale, intitulat Oglinda din oglindă (Constanţa: Pontica, 1998) şi Între absurd şi fantastic. Incursiuni în apele mirajului (Piteşti: Paralela 45, 2001).

            Aşa cum bine remarcă Ion Roşioru în prefaţa Lecturilor Critice, “Marina Cap-Bun salută justiţiar cărţile confraţilor, le contextualizează paradigmatic, nuanţează civilitar, chiar dacă în esenţă polemic, asumându-şi riscul de a înota, uneori, în amontele curentului comun. Ceea ce nu lipseşte aproape niciodată din aceste recenzii-studii este încadrarea teoretică exactă a cărţilor discutate” (8). Alegând o perspectivă sine ira et studio, autoarea priveşte textele propuse cu obiectivitatea unui simţ critic echilibrat, care ştie a mânui sabia şi a savura mierea.

            Primele trei cronici ni-l aduc în actualitate pe Eminescu: “Eminescu azi”, “Comentarii pe marginea corespondenţei eminesciene“,“Paradigma eminesciană: o carte autoportret“. O întrebare esenţială de la care autoarea porneşte se referă la felul în care este receptat omul şi poetul Eminescu în epoca postmodernă în care trăim. Una dintre trăsăturile postmodernismului o reprezintă destabilizarea sistemelor de valori, a ierarhiilor şi canoanelor culturale, ceea ce duce la regândirea autorilor de marcă din noi perspective. Astfel, Eminescu este văzut, atât din punctul de vedere deconstrucţionist, ilustrat de Mircea Cărtărescu, cu referinţe la revizuirea mitului eminescian, cât şi din unghiul critic al studiilor lui Marin Mincu. Extrem de interesantă este analiza pe care autoarea o face corespondenţei dintre Eminescu şi Veronica Micle, apărută la Polirom în 2000, datorită sârguinţei Cristinei Zarifopol-Illias: “Reflectând o incitantă dinamică a relaţiilor interumane, aceste scrisori aduc în discuţie amănunte inedite, unele picante, ca cele legate de intruziunea lui Caragiale… între cei doi, amorul incestuos al lui Maiorescu pentru cumnată, sau fulgurantele referiri la problemele conjugale ale cuplului Slavici“ (17).

            Este momentul să obervăm că titlul cărţii, Lecturi Critice, sugerează varietatea textelor comentate, autorii unora dintre ele devenind la rândul lor obiect de comentariu. Astfel, într-unul dintre studii, omul de cultură Marin Mincu este văzut în ipostaza sa de critic literar, fin cunoscător şi exeget al textelor eminesciene, în timp ce, în alt studiu, însăşi opera lui Marin Mincu devine obiect de analiză, în monografia lui Octavian Soviany, Experiment şi angajare ontologică. Eseu despre opera lui Marin Mincu. Cartea lui Octavian Soviany “demonstrează necesitatea obiectivă de a aprofunda această operă contemporană vastă, întinsă pe mai multe genuri, mai multe epoci literare, dar şi în mai multe limbi” (35).

Continuând ideea lecturilor în oglindă, o serie de studii sunt axate pe spaţiul cultural românesc, fiecare dintre ele relevându-i un aspect reprezentativ. Într-una dintre analize, Marina Cap-Bun remarcă lucrarea profesorului Ştefan N. Popa, Lumea poveştilor animaliere, “un studiu de zoomitologie şi folclor comparat” (53). Varietatea basmului animalier este evidenţiată prin comparaţia folclorului românesc cu  cel rusesc şi ucrainean. Autoarea remarcă felul în care Ştefan N. Popa creează o tipologie a basmelor, care, având puncte de convergenţă cu teatrul popular, presupun o dublă apartenenţă la epic şi la dramatic. Tot despre lumea poveştilor este şi următorul capitol, în care Marina Cap-Bun se opreşte asupra antologiei critice a basmului cult românesc din secolul al XIX lea, alcătuită de Constantin Cubleşan, “un instrument didactic extrem de util profesorilor, elevilor şi studenţilor” (56). Una dintre mizele cărţii constă în a analiza transformările basmului oral în basm cult şi felul în care libertatea creativă auctorială modifică elementele caracteristice repetitive ale basmului popular.

Dialogul asupra culturii române este continuat de Marina Cap-Bun în alte studii. Un spaţiu special este acordat de autoare volumului intitulat Revista Fundaţiilor Regale. Caleidoscop, realizat de Victor Corcheş, împreună cu Gelu Culicea şi Cătălina Grindeanu. Este vorba despre revista bucureşteană care a funcţionat timp de paisprezece ani, din ianuarie 1934 până în decembrie 1947, şi al cărei sumar cuprindea versuri, proză, eseuri, recenzii şi traduceri. Nume distinse ale culturii române pot fi întâlnire între paginile ei: Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, George Călinescu, Mihail Sebastian, Nicolae Iorga, Mircea Eliade ş. a. Ultimul dintre autorii enumeraţi devine subiectul unei alte cărţi comentate de Marina Cap-Bun, Mircea Eliade în conştiinţa contemporanilor săi din exil (editată de Gabriel Stănescu în Georgia, Statele Unite, în anul 2000). Personalităţi ale culturii române din ţară sau de peste hotare evocă în acest volum imaginea copleşitoare a lui Eliade, “fondatorul, inspiratorul şi marele artizan al culturii române în exil” (p. 47, citatul îi aparţine lui I. M. Arcadie). Seria marilor nume ale culturii române este completată de studiul dedicat lucrării Alexandrei Hamdan, Începuturile literare ale lui Eugen Ionescu, care “vizează, cel puţin la nivel subtextual, şi un efort de integrare europeană a scriitorilor români invocaţi ca profesori” (42).

În continuare, alte două studii sunt corelate, focalizându-se asupra limbii române. Cartea Aidei Todi, Elemente de sintaxă românească veche, la bază o teză de doctorat sub conducerea profesorului Grigore Brâncuş, se conturează ca fiind “o incursiune în principalele momente din evoluţia sintaxei româneşti” (63). Marina Cap-Bun evidenţiază felul în care lucrarea porneşte de la cronici din secolul al XVIII lea din Muntenia, între care sunt stabilite comparaţii, mergând pe linia metodei de analiză aşa-zis “tradiţionale”. Celălalt studiu se centrează pe cursul de limbă română pentru studenţii americani conceput de reputatul profesor american James E. Augerot, de la Universitatea Washington din Seattle.

            Următoarele studii sunt structurate în jurul câtorva poeţi (Nichita Stănescu, Radu Bărbulescu, Gheorghe Grigurcu, Vasile Gh. Cojocaru, Şt. Careja) sau prozatori (Ioan Groşan, Florin Şlapac, Tatiana Slama-Cazacu). Periplul prin universul poetic stănescian se deschide cu un prolog intitulat simbolic “Judecata de apoi a poetului”, în care Nichita dă seama în faţa îngerilor despre ocupaţia sa de a “scrie cu sine însuşi”. Autoarea se opreşte asupra unui important aspect al operei poetului, universul erotic, afirmând pe bună dreptate că “în poezia lui Nichita iubirea însufleţeşte materia, dar în acelaşi timp o dematerializează, reducând-o la cuvinte-esenţe” (73). Fiecare dintre poeţii discutaţi în continuare sunt definiţi printr-o trasăsătură distinctivă. Radu Bărbulescu propune în volumul său Statu quo un topos marin imaginar, infinitul de după ţărm trimiţând la imaterialitatea scrisului. Gheorghe Grigurcu, în Amarul Târg se centrează asupra unui cronotop emblematic, “în perimetrul căruia se derulează întreaga aventură lirică… şi prin care eul poetic îşi defineşte raporturile cu lumea” (86). Vasile Gh. Cojocaru, una dintre vocile poetice inconfundabile ale spaţiului tomitan, se distinge în volumul său, Vedere din Mirador, printr-un discurs poetic postmodern axat nu numai pe concreteţea detaliului, ci şi pe dialogul continuu cu tradiţia. Un alt poet al spaţiului pontic este Ştefan Careja, (pseudonimul asumat de conferenţiarul universitar Puiu Enache), ce-şi relevă cu graţie obsesiile marine în două volume elegant ilustrate, Bulevardul Şarpe şi Lacul Laptelui.

            La rândul lor, fiecare dintre prozatorii menţionaţi de autoare se distinge prin încercarea de a dezvălui cititorului aspecte inedite ale unei psihogeografii ce trimite către posibilităţi multiple de lectură. Volumul lui Ioan Groşan, Povestiri alese, are ca temă centrală marea trecere, existenţa devenind “o haltă de încredere”, într-o “ideală staţie intermediară între lumea de aici şi cea de dincolo” (102-3). Romanul lui Florin Şlapac, Raport la Întâlnirea cu îngerul, este o “crudă meditaţie asupra condiţiei creatorului de lumi secundare”, dezvăluind “o conştiinţă auctorială profund tragică, asumându-şi destinul, care, departe de a fi gratificant, este o sursă de eroziune interioară” (106). Nu în ultimul rând autoarea comentează cu rigurozitate şi eleganţă cartea Tatianei Slama-Cazacu, 8 Patimi, pe care o numeşte “un decameron senzorial” (113), şi în care fiecare dintre cele opt nuvele tratează câte o “patimă”, ce pleacă de la hipertrofierea unui organ senzorial sau a unei trăiri.

            În ultima parte a cărţii, Marina Cap-Bun ne conduce pe tărâmul fascinant al filmului, Matrix devenind un bun prilej de analiză atât a lumii în care trăim, cât şi a felului în care aceasta poate deveni subiect de ficţionalizare. Plecând de la mitul mesianic în care alesului îi revine sarcina de a salva omenirea, Matrix este investigat din multiple unghiuri, observându-se combinaţia între caracteristicile unui film de acţiune şi cele ale unui film SF şi punându-se accentul pe elementele de simbolistică.

            La sfârşitul acestor reflecţii pe marginea Lecturilor Critice, trebuie să remarcăm felul în care comentariile în oglindă din această “carte autoportret“ se răsfrâng asupra unei alte cărţi, simbolic intitulate Să vezi lumea cu ochii celorlalţi, care cuprinde o serie de reflecţii ale bursierilor Fulbright români şi americani. Printre aceştia se numără şi Marina Cap-Bun, care notează cu precizie şi fineţe evenimentele la care a participat şi pe care le-a iniţiat, în calitate de profesor de limbă şi civilizaţie românească la Universitatea Washington din Seattle. Acolo, departe de ţară, Marina Cap-Bun a ştiut să-şi asume rolul de mesager al culturii române. Aici, în propria ţară, autoarea îşi continuă rolul de mediator, împărtăşindu-ne din experienţa sa americană sau invitându-ne să intrăm în dialog cu lecturile sale critice.

Corina Anghel

În colecţia „Deschideri” a editurii „Paralela 45” coordonată de Mircea Martin, a apărut recent volumul „Lecturi critice” aparţinând Marinei Cap-Bun, lector dr. la Facultatea de Litere a Universităţii Ovidius din Constanţa. Lansarea a avut loc în cadrul Salonului Naţional de Carte Ovidius 2003.

Cartea Marinei Cap-Bun este un corpus omogen de studii, în care „lecturile critice” ale scriitorilor consacraţi interferează cu cele ale volumelor de debut actuale, în care monografiile impresionante sunt alăturate recenziilor curente, iar cronica de film interacţionează cu omoloagele sale literare. Ordinea nu este însă aleatorie, ci reflectă o logică subsidiară. Am putea percepe această selecţie a textelor cu referire la epoci literare diverse, chiar la forme artistice distincte, drept o intenţie clară de suprimare a cronologiei, într-un sens asemănător cu metoda propusă de E.M.Forster în „Aspecte ale romanului”. Teoreticianul britanic propunea o abordare a operelor literare prin ignorarea limitelor spaţiale şi temporale, toţi scriitorii fiind puşi să scrie în aceeaşi „cameră circulară”, într-o simultaneitate perfectă şi nepărtinitoare. Aceeaşi „imparţialitate” în raport cu determinarea istorico-geografică a textelor analizate credem că se insinuează interstiţial (la nivelul macrostructurii) şi în cartea Marinei Cap-Bun. 

În orice caz, „critica despre critică” impune o dublă problematizare, dat fiind faptul că între criticul ultim şi texte se interpune un alt „filtru” critic. Aşadar, comentariul bivalent va avea în vedere pe de o parte opera în sine, pe cealaltă parte textul critic al lectorului prim.

Volumul Marinei Cap-Bun, deşi nu are o structură clar compartimentată, poate fi redimensionat pe trei secţiuni esenţiale. Dintre acestea, prima este destinată scriitorilor canonici şi studiilor despre aceştia, iar cea de a doua se pliază în mod distinct pe literatura română contemporană (Gheorghe Grigurcu – „Amarul târg”, Corina Anghel – „Fugă într-un ev minor”, Ioan Groşan – „Povestiri alese”, Florin Şlapac – „Fără pereche” etc.). Ultima secţiune este alcătuită dintr-o cronică de film („Matrix sau despre irealitatea realului”), o încercare de ancorare în realitatea imediată – catalizată, după cum se ştie, aproape în totalitate pe producţiile audio-vizualului, în detrimentul cărţilor. La modul simbolic, această cronică de film (poziţionată „strategic” la sfârşitul „lecturilor critice”) are rolul unui liant între ficţiune (textele din interiorul volumului) şi realitatea „ireală”. Astfel, este asigurată o continuitate firească între lumea „dinăuntru” (cea a cărţilor) şi cea „din afară” (societatea actuală devoratoare de publicitate şi cinematografie).

În prima secţiune s-ar putea încadra studiile despre receptarea „clasicilor” (Eminescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu), dar şi cercetarea în sine a corespondenţei eminesciene şi a poeziei erotice a lui Nichita Stănescu. Esenţială, în cazul lui Eminescu, devine o „reaşezare a plăcilor tectonice”, dincolo de „adulaţie şi contestare”. „Demolarea” mitului eminescian apare lipsită de sens, iar „arta portretului la cronicarul Cărtărescu” (este vorba despre controversatul articol despre Eminescu, publicat în Dilema) nu poate fi justificată decât psihanalitic.

Analizând corespondenţa eminesciană, Marina Cap-Bun consideră că Maiorescu şi Călinescu „au reuşit să impună o imagine deformată asupra cuplului Eminescu-Veronica [...] conform căreia poetul ar fi cântat un prototip, şi nu o femeie concretă”. Concluziile celor doi critici sunt contrazise de un modus vivendi romantic ce se revelează subiacent în scrisori. Astfel, iubita visată poate fiinţa exclusiv la nivelul imaginarului poetic sau poate fi reală, însă „neapărat inaccesibilă”, pentru „a putea să acţioneze ca element catalizator al creaţiei”, ca muză. Spaţiul scrisorilor este asimilat unui „roman epistolar involuntar” în care realitatea şi literatura se întrepătrund subtil.

Un loc bine determinat în cadrul volumului îl ocupă autorii tomitani, care sunt fie lingvişti (Aida Todi cu „Elemente de sintaxă românească”), fie scriitori (Vasile Gh.Cojocaru, Ştefan Careja, Florin Şlapac). Prin „lecturile critice” aplicate acestora se conturează treptat ideea despre care vorbeam – aceea de integrare a părţilor într-o totalitate nepărtinitoare, constituind în esenţă o încercare de abordare a literaturii autohtone la acelaşi nivel cu literatura în întregul ei.

Cartea Marinei Cap-Bun se dovedeşte, în final, „o provocare la lectură” (cum subliniază Ion Roşioru în Prefaţă), prin pluralitatea orizonturilor abordate, prin încercarea de atragere a cititorului către literatura mai puţin cunoscută a scriitorilor contemporani, dar şi un instrument util elevilor şi studenţilor, prin studiile dedicate autorilor canonici.

                                                                                                                                           Oana NINULESCU